Populaţii care demonstrează rolul social al Hranei Vii

 

COMUNITĂŢI UMANE ce demonstrează rolul social al alimentaţiei naturale

 

În cadrul acestui subiect, dezvoltat pe larg în „Tratatul pentru Alimentaţia Naturală a OM-ului”, vom aborda, pe scurt, aspectele practice ale practicii Alimentaţiei Naturale, atât la nivel individual, prin cazuri rezolvate prin această metodă terapeutică, cât şi la nivel social, în cadrul unor comunităţi umane, reprezentative pentru ceea ce promovăm noi.

Astfel, deşi aceste aspecte par absolut noi pentru cunoaşterea ştiinţifică, se pare că prezenţa şi existenţa unor comunităţi, mai mult sau mai puţin numeroase – care să practice un cu totul alt stil de viaţă decât cel clasic, occidental – este cunoscut dintotdeauna.

Iar aici nu mă refer la populaţiile total integrate în Natură, cu organizare specific tribală (insulele polineziene, aborigenii australieni, africanii etc.), ci la populaţii care au cunoscut trecerea „civilizaţiei” moderne, cu toate efectele acesteia, la toate nivelurile.

De aceea, această prezentare are o importanţă deosebită. Ea oferă o imagine comparativă, a ceea ce reprezenta modul de viaţă a acestor comunităţi, înaintea contactului cu tehnologia modernă, şi efectele acestui contact…

Şi, pentru că populaţia Hunza din zona Himalayei reprezintă cazul special – atât prin puterea exemplului acesteia (credem a fi cel mai elocvent), dar şi prin numeroasele studii ştiinţifice medicale, întreprinse în decursul timpului – o vom aborda separat, în al doilea capitol.

Acum, începem scurta noastră prezentare cu o populaţie din zona Mexicului, cunoscută sub numele de „indienii otomini”.

Astfel, în lucrarea „Un nou stil de viaţă. Poftă bună”, a Dr. Jorge D. Pamplona-Rogers, acesta ne oferă următoarele scurte detalii, referitoare la această populaţie:

Indienii otomini trăiesc pe podişul din centrul Mexicului şi se hrănesc pe bază de cereale: turte de porumb, fasole şi diferite zarzavaturi.

Studiile efectuate în mijlocul acestui popor, şi care au fost publicate în „American Journal of Public Health” (R.K. Anderson, J. Calvo, W. Robinson, pag.1126, 1948), arată că aceşti indigeni se bucură de o sănătate rar întâlnită. Cazurile de obezitate, hipertensiune arterială sau cancer sunt foarte rare sau inexistente. (97)

Aceeaşi lucrare, din care am citat scurtul pasaj anterior, oferă şi alte informaţii, referitoare, de data aceasta, la şerpaşii nepalezi:

Şerpaşii, locuitorii înălţimilor abrupte din masivul Himalaya, sunt renumiţi prin extraordinara lor rezistenţă fizică. Toate expediţiile de pe Everest, ca şi pe alţi munţi din regiune, au ţinut cont să aibă un grup de hamali şerpaşi.

Tensing Norgay, şerpaşul care a întovărăşit pe alpinistul australian Sir Edmund Hilary în prima ascensiune din istoria vârfului Everest, spune în cartea sa autobiografică „Tigers of the Snows” („Tigrii zăpezilor”):

„Cartofii sunt principala noastră cultură şi constituie baza alimentaţiei şerpaşilor, la fel cum este orezul pentru hinduşi şi chinezi. Varietăţile de cartof care cresc în Himalaya se cultivă la nivele de altitudini foarte ridicate (4-5.000 de metri), şi cu ei se asigură provizia de alimente în locuri îndepărtate.”

„Alte alimente de bază în dieta noastră sunt: orzul (creşte până la înălţimi de 4.000 de metri) şi grâul (până la înălţimi de 3.000 de metri).

De la turmele de oi şi de capre şi de la cirezile de yaci, şerpaşii obţin lapte şi brânză cu care completează dieta lor pe bază de cartofi şi cereale.

Carnea abia dacă se consumă şi şerpaşii care urmează budismul în forma lui strictă, sunt vegetarieni în totalitate.” (97)

Cea mai amplă prezentare, în afară de cea a populaţiei Hunza, apare în informaţiile referitoare la populaţia din Okinawa – o altă comunitate, iniţial închisă, bazată pe alte reguli decât cele cunoscute de societatea modernă.

În lucrarea Dr. Pamplona-Rogers, deja citată la începutul subiectului, sunt oferite detalii şi în privinţa acestei comunităţi, din care aici prezentăm câteva citate:

Locuitorii insulei Okinawa au o dietă pe bază de vegetale (cereale, fructe şi zarzavaturi).

Longevitatea şi fertilitatea lor, la fel ca şi lipsa bolilor degenerative, în special cancerul, au atras atenţia cercetătorilor.

În timpul celui de-al doilea război mondial, un grup de medici militari a realizat o serie de autopsii a indigenilor din această insulă, morţi în bătălie, şi s-au putut convinge că însăşi indivizii cu o vârstă înaintată nu aveau tumori, nici semne de ateroscleroză, nici artroze, nici alte boli degenerative (P.E. Steiner, „Necropsii la cei din Okinawa. Observaţii anatomice şi patologice”, „Archives of Pathology”, 42, pag. 359, 1946). (97)

Ryukyu este vechiul nume al insulelor tropicale Okinawa, devenite posesiune japoneză în 1879. O inscripţie cu caractere vechi, chinezeşti, gravată pe un clopot din castelul regal şi datând din 1458, atestă bunăstarea legendară a acestor insule.

În ea se spune: „Ryukyu beneficiază de o bogăţie aparte în mările sudului. Această naţiune a preluat înţelepciunea strămoşilor al căror cult l-a păstrat. Acesta este locul unde pe vremuri au trăit fericiţii «nemuritori». Graţie corăbiilor sale, Ryukyu este un pod între naţiuni, abundând astfel în produse exotice şi comori.”

 

În ciuda tuturor încercărilor cumplite prin care au trecut, „fericiţii nemuritori” au rămas în continuare pe aceste locuri.

 

Şi în clipa de faţă, Okinawa deţine recordul mondial al speranţei de viaţă: 86 de ani pentru femei, 78 de ani pentru bărbaţi, arhipelagul având 660 de centenari (mulţi trecuţi demult peste 100 de ani), la o populaţie de 1,3 milioane.

Oare care este secretul lor?

Contrar sfaturilor date de către doctorii specialişti în diabet, de pretutindeni, centenarii de pe insulă consumă o mare cantitate de carbohidraţi şi foarte puţine proteine. Ei se îmbolnăvesc extrem de rar de Alzheimer sau de demenţă senilă.

Când se apropie de 90 de ani, 80% dintre bărbaţi şi 60% dintre femei au creierul perfect intact în comparaţie cu doar 40% în Europa sau America.

În plus, toţi bătrânii conservă un nivel foarte ridicat al hormonilor sexuali.

Conform observaţiilor făcute pe foarte mulţi centenari, longevitatea locuitorilor insulei nu este de natură genetică.

Ea este rezultatul fericit al unei alimentaţii sărace în carne şi foarte bogate în legume amare, combinate cu exerciţii fizice practicate constant, precum mersul pe jos, dansul, grădinăritul, cu o reţea de întrajutorare foarte puternică între membrii comunităţii, care practic exclude singurătatea.

Majoritatea tradiţiilor din Okinawa celebrează înaintarea în vârstă ca pe o sărbătoare a câştigării înţelepciunii, un motiv de bucurie şi nu o dramă a apropierii de moarte.

Şi, nu în ultimul rând, viaţa spirituală a „nemuritorilor fericiţi” se bazează pe cultul strămoşilor.

Iată, foarte pe scurt, câteva exemple ale unor comunităţi ce oferă un mod de viaţă, altul decât cel clasic, de tip occidental.

Acesta reprezintă chiar un model viu, real, palpabil şi concret – dovedind că toată pledoaria noastră pentru Viaţă prin Alimentaţia Naturală, nu reprezintă doar simpliste speculaţii şi teorii ciudate, ci chiar o „bucată” din Realitate…

Însă, cel mai elegant şi relevant exemplu – de confirmare întocmai a acestor repere – ne este oferit de puterea exemplului populaţiei Hunza, abordat în subiectul următor.

 

 

POPULAŢIA HUNZA şi modelul social ideal de sănătate preventivă

 

Dacă exemplele subiectului anterior nu au fost suficient de expresive sau relevante, atunci, cu siguranţă că prezentarea stilului de viaţă al populaţeiei Hunza, din podişul Himalayei, va orienta decisiv argumentaţia noastră, către repere clare, fără ambiguităţi.

În continuare vom cita studiul realizat de Dr. R. McCarrison – şeful cercetării privind nutriţia din India, de pe vremea ocupaţiei britanice – şi prezentat în excepţionala carte a lui Peter Tompkins şi Christopher Bird, „Viaţa secretă a plantelor”.

Această lucrare oferă şi un studiu foarte interesant, efectuat asupra a două populaţii de şobolani: una hrănită conform stilului tradiţional, tipic occidental, iar cealaltă, exact ca în dieta originară a populaţiei Hunza:

La începutul secolului al XX-lea, Dr. Robert McCarrison, şeful departamentului guvernamental de cercetări asupra nutriţiei din India, a întreprins un amplu studiu care a dus la concluzii interesante în privinţa legăturii dintre starea de sănătate a populaţiei şi practicile alimentare ale acesteia.

În special s-a ocupat mult de zona Gilgit, o regiune muntoasă şi izolată din Kaşmirul de Nord, unde locuitorii, din neamul Hunza, vădeau o vitalitate excepţională.

Deşi populaţia aceasta, Hunza, era relativ puţin numeroasă şi era înconjurată şi de vecini prădalnici şi cruzi, rareori se întâmpla să fie atacată de aceştia, pentru simplul motiv că vecinii îi ştiau de frică, fiindcă de multe ori în trecut avuseseră ocazia să se convingă de superioritatea acestor oameni.

Era însă vizibil un alt fapt, inexplicabil: toate populaţiile din acea zonă trăiau în acelaşi climat şi în aceleaşi condiţii geografice, şi cu toate acestea erau decimate de boli, ceea ce-l făcu pe McCarrison să caute motivele diferenţei în alte direcţii, în primul rând în modurile de alimentaţie.

În paralel, McCarrison începu şi experienţe amănunţite pe şobolani, care se ştie că sunt atât de lacomi încât mănâncă tot ce mănâncă şi omul, şi a alcătuit mai multe loturi pe care le-a supus la diferite regimuri alimentare.

Nu a fost nevoie de prea mult timp ca să-şi dea seama că aceste rozătoare creşteau, se dezvoltau şi aveau o stare de sănătate întocmai ca oamenii care foloseau regimul alimentar respectiv.

Cât despre şobolanii hrăniţi asemeni locuitorilor din neamul Hunza, cu cereale, legume şi fructe, la care se adăuga lapte de capră crud şi brânzeturi şi unt, numai din lapte de capră, aceştia deveniră specimenele cele mai sănătoase din întreg laboratorul lui McCarrison. Creşterea lor era foarte rapidă, nu se îmbolnăveau niciodată, masculii erau de o virilitate net superioară iar femelele mult mai fertile, puii sănătoşi şi gradul de „mortalitate infantilă” aproape de zero.

Mai mult decât atât, aceşti şobolani vădeau un caracter de-a dreptul plăcut, erau blânzi, afectuoşi şi aveau tot timpul o stare de bună dispoziţie care făcea să nu existe între ei conflicte.

Cu toată părerea de rău, McCarrison a hotărât să-i sacrifice pe rând la atingerea vârstei de 27 de luni, care corespunde vârstei de 55 de ani la om, şi să le facă autopsia.

La absolut nici un exemplar nu s-au constatat disfuncţii ale organelor interne.

Spre deosebire de aceşti „şobolani hunza”, celelalte loturi vădeau deficienţe fizice sau morale specifice populaţiilor ale căror reguli alimentare le urmaseră, îmbolnăvindu-se de aceleaşi boli şi avînd comportamente asemănătoare, caracterizate în special prin ţâfnă şi spirit agresiv.

Aceştia trebuiau supravegheaţi întruna şi adesea separaţi ca să nu se omoare între ei.

La autopsie se constatară bolile specifice, care afectau fără greş aceleaşi organe ca la oameni, identic, ovare, sistemul respirator, urinar, digestiv, nervos şi cardio-vascular şi aceleaşi afecţiuni de piele, păr sau sânge.

Pe baza acestor observaţii, McCarrison a ţinut o conferinţă în faţa Asociaţiei medicale din Marea Britanie, explicând confraţilor săi că şobolanii supuşi timp de doi ani regimului alimentar specific neamurilor celor mai viguroase şi mai puţin civilizate din India nu se îmbolnăviseră niciodată şi, la o vârstă apreciabilă, autopsiile relevaseră o stare de sănătate excelentă a organelor interne.

Concluziile finale ale expermentului au fost că sănătatea omului privită ca un ansamblu global depinde, ca şi aceea a şobolanilor, de specificul alimentaţiei.

Dr. McCarrison mai spune:

„Fapt este că admirabila stare a aparatului digestiv la aceşti oameni oferă un contrast puternic cu afecţiunile intestinale sau dispepsiile atât de frecvente de care auzim tot timpul în ţările cele mai civilizate de pe glob.” (33)

După această imagine, de familiarizare cu stilul şi consecinţele modului de alimentaţie şi de viaţă al hunzaşilor, în continuare, vom aprofunda aceste aspecte, prin parcurgerea lucrării „O terapie de bază folosită împotriva bolilor civilizaţiei, a cancerului şi a bolilor degenerative”, a Dipl. microbiol. Mariana Ghezzo.

În această lucrare, ce detaliază modul de viaţă şi alimentaţie al populaţiei Hunza, autoarea oferă un citat amplu, care aparţine chiar lui Sir Mac Carrison.

Trebuie precizat că acesta, datorită marilor sale merite de dietetician, a fost înnobilat de statul englez. De asemenea, ca medic englez, acesta a avut ocazia, timp de 7 ani, să studieze acest mic popor, de 14.000 de locuitori (pentru acea perioadă).

Dar să dăm citare fragmentului respectiv, prezentat în detaliu în „Tratatul pentru Alimentaţia Naturală a OM-ului”:

Hunza este un mic stat din nordul extrem al Indiei. Se deosebeşte de vecinii săi atât ca aspect fizic, cât şi ca limbă. Un singur lucru pare sigur: el trăieşte în valea sa din vremuri străvechi.

Toţi cei care, în călătoriile lor, trec prin această vale, vorbesc despre extraordinara sănătate a poporului hunza şi despre aspectul lor incomparabil, despre curajul şi buna lor dispoziţie. Trăiesc mult şi sunt viguroşi, atât tinerii cât şi bătrânii, sunt foarte perseverenţi şi, în general, se bucură de o sănătate permanentă, ieşită din comun.

În perioada în care am avut de-a face cu acest popor, nu am întâlnit niciodată vreun caz de boli ale aparatului digestiv: dispepsie, ulcer gastric sau duodenal, apendicită, enterită sau cancer.

Sunt conştienţi de această parte a anatomiei lor numai din cauza senzaţiei de foame.

Oamenii acestui popor nu sunt nervoşi, obosiţi sau fricoşi. Răceala este necunoscută.

(…) Putem exclude clima ca fiind secretul bunei sănătăţi a poporului hunza. Să le examinăm atunci alimentaţia şi modul lor de viaţă. Se poate spune despre ei că zece luni din an trăiesc în aer liber, căci bărbaţii, femeile şi copiii lucrează cu toţii la câmp. Şi condiţiile lor sanitare sunt mai bune.

Alimentaţia lor este foarte variată, ea este formată din grâu, orez, hrişcă şi alte cereale, pe care de cele mai multe ori le mănâncă în stare crudă, încolţite, sau proaspăt măcinate; dacă mănâncă pâine, pâinea lor este completă.

Mănâncă multe frunze verzi, cartofi, rădăcinoase, mazăre, fasole–păstăi şi tot felul de alte crudităţi, fără să îndepărteze vreodată coaja; când totuşi gătesc, folosesc cât mai puţină apă pe care apoi o beau.

Sunt mari amatori de lapte pe care îl beau proaspăt şi nefiert; preferă şi unt pe care îl preferă uns pe pâine, dar folosesc şi zerul rămas de la prepararea untului.

Mănâncă o mulţime de fructe crude, nu le fierb niciodată; sparg sâmburii caiselor şi le mănâncă miezul.

Mănâncă extrem de rar carne, şi atunci de obicei în combinaţie cu seminţe de legume şi cereale înăbuşite în cât se poate de puţină apă

Şi animalele lor mănâncă fructe crude; se poate observa cum măgarii, vacile şi caprele mănâncă dudele căzute la pământ. Şi câinii sunt mari consumatori de fructe, fiind şi buni cunoscători ai acestora.

Alimentaţia poporului Hunza este aproape integral vegetală şi în stare naturală: alimentele sunt consumate proaspete şi cu coajă.

În sistemul lor de practicare a agriculturii sunt valabili de sute de ani doi factori esenţiali.

În primul rând, are loc permanent o uşoară împrospătare a solului, pe care se presară nisip negru de pe iceberguri.

În al doilea rând, ei prepară compost pentru îmbunătăţirea solului, la care folosesc orice rest de produs natural: strâng cu grijă excrementele animale şi toate verdeţurile refuzate de oameni şi animale. Ei presară pe câmpurile de legume pământ bazic luat de pe coline, în zilele irigării acestora.

Acest popor nu are medici şi nici spitale; nu are nici poliţie şi nici închisori; nu este viciat din punct de vedere moral, aşa cum este lumea civilizată.

De la aceşti oameni putem învăţa că hrana vie şi modul de viaţă corespunzător, simplu, care decurge în mod firesc din aceasta, este drumul drept şi singurul care conduce la o lume a libertăţii şi a păcii pentru noi toţi. (62)

Ultima imagine a acestui subiect, ne este oferită de aceeaşi lucrare a Dr. Jorge D. Pamplona-Rogers, „Un nou stil de viaţă. Poftă bună”, în care este subliniat exact elementul remarcat şi de noi – schimbarea modului de viaţă la contactul cu „civilizaţia” occidentală:

Doctorii Toomey şi White, cardiologi distinşi din SUA, au vizitat această regiune în 1964 şi au realizat diverse studii, care au fost publicate în „American Heart Journal” (E.G.Toomey and P.W.White, „Scurt studiu despre sănătatea bătrânilor Hunza”).

Se notează că hunzaşii au o dietă foarte sobră, pe bază de fructe proaspete şi uscate, nuci, diferite zarzavaturi şi cereale (orz, grău şi mei).

Ei consumă şi puţin lapte de capră, iar carne de miel mănâncă doar o dată sau de două ori pe an, la sărbători.

După ce au studiat 25 de oameni care aveau între 90 şi 110 ani, medicii amintiţi au văzut că toţi aceştia aveau o presiune arterială normală, un nivel de colesterol şi o electrocardiogramă normală.

Între hunzaşi nu se cunosc cazuri de îmbolnăviri de cancer, boli de inimă, diabetul sau îmbătrânirea timpurie.

Regretabil este că sănătatea hunzaşilor a suferit schimbări în ultimii ani, căci au sosit şi la ei „avantajele” civilizaţiei: conserve, dulciuri şi produse rafinate prin procedee industriale.

Au început să apară primele cazuri de carii şi de boli digestive, care altădată erau necunoscute.

Dar, în ciuda acestor lucruri, ei sunt unul din popoarele cu cea mai mare longevitate de pe pământ. (97)

Iată, pe viu, cum arată un mod de viaţă natural, cu Alimentaţia Naturală ca element central, care nu reprezintă doar o utopie sau doar un experiment social dinainte ratat…

Dimpotrivă, dovezile sociale oferite prin aceste succinte exemple (dar şi altele, pe care nu le-am aprofundat încă), demonstrează o realitate dovedită, într-adevăr, deocamdată izolat.

Însă, cel mai important, este demonstrată!…

Deci, SE POATE!