Organismele modificate GENETIC (O.M.G.)
Discuţiile referitoare la OMG-uri sunt în plină desfăşurare şi efervescenţă, în această perioadă, de început de mileniu III.
Acest subiect, modern şi „fierbinte”, este foarte incitant, în anumite momente având o importantă miză financiară şi chiar politică (tensiuni între SUA şi Uniunea Europeană, datorită viziunii diferite privind acest subiect – observaţie la nivelul anului 2003)…
Înainte de a da citire informaţiilor, ce permit limpezirea acestui aspect (atât teoretic, fundamental, dar şi practic, legat de consecinţe), vom expune propria noastră viziune, legată de acest domeniu.
Pentru aceasta, de la bun început este util să lămurim ce anume reprezintă imaginea oferită prin iniţialele de OMG.
Acestea – ca Organisme Modificate Genetic, exact după cum sugerează denumirea – sunt organisme aparţinând regnului vegetal şi animal (deocamdată…), diferite de cele originare, aparţinând aceleiaşi specii. Ele sunt obţinute prin manipularea genetică, adică prin acţiunea „chirurgicală” asupra genelor, a biotehnologului genetician.
De la bun început, se cere precizată distincţia dintre cele două grupe principale de OMG-uri: organisme hibride şi transgenice. Asemănătoare din punctul de vedere al modificărilor produse în structura lor intimă (deci şi a posibilelor efecte, asupra celor ce ingurgitează alimentele produse în acest mod) – ele diferă doar din perspectiva mijloacelor şi a metodelor de realizare a acestor operaţii.
Astfel, seminţele, plantele şi alte organisme hibride, rezultă din recombinarea genetică (încrucişare a genelor sau „crossing-over”), a materialului genetic de la două soiuri diferite, ale aceleiaşi specii. Cel mai cunoscut exemplu este oferit de viţa-de-vie, ai cărei hibrizi rezultă din două sau mai multe soiuri, prin procesul binecunoscut al altoirii.
În urma acestui proces, rezultă calităţi noi pentru hibridul obţinut, în funcţie de dominanta genetică a unuia din cele două soiuri, cu efectele corespunzătoare.
Se remarcă un numitor comun al acestui proces – atât pentru regnul vegetal (altoirea), cât şi pentru cel animal (corcirea), sau cel uman (metisarea).
Dacă aceste procese se întâmplă oricum în Natură – într-o ordine, aparent dezordonată, ce asigură mişcarea, ineditul, noul în Evoluţie – prin intervenţia conştientă a omului, lucrurile se schimbă rapid.
Hibridizarea este un proces, totuşi, natural, cu minimă intervenţie umană (acesta are loc doar la nivel de organism).
În schimb, manipularea genetică în laborator, implică un alt nivel de intervenţie (cel genetic), prin pătrunderea în miezul celulei – cu obţinerea organismelor transgenice.
Intervenţia directă pe materialul genetic al organismului respectiv (vegetal, animal, iar recent şi uman!) determină modificări de fond genetic, mult mai profunde decât înainte.
Energiile informaţionale eliberate, şi prea puţin controlate (tocmai pentru că sunt „manipulate”), se pot întoarce, în timp, împotriva „ucenicului vrăjitor” (inginerul genetician). Pentru aceasta, este util a se revedea subiectul 4.5.3, referitor la terapia genică.
Prin moderna inginerie genetică, în prezent este posibilă interacţiunea (intervenţia prin transfer) între materialul genetic a două specii diferite, sau chiar regnuri diferite !
Ca la orice medicament alopat, şi „medicamentul genetic” suferă de reacţii secundare adverse. Noi vom vom menţiona doar două dintre acestea.
Primul este legat de eliberarea unor caractere genetice negative (gene ce comandă secreţia de toxine, unele extrem de nocive), care au stat în latenţă, până la momentul intervenţiei genetice.
Al doilea efect advers poate fi la fel de dur, chiar periculos, pentru specie: uniformizarea acesteia, cu slăbirea posibilităţii de adaptare, cu risc crescut de extincţie…
Sperăm că scurtele lămuriri de mai sus, au ajutat la prefigurarea sensului şi semnificaţiei acestei veritabile industrii biotehnologice, cu tot mai mare impact în industria alimentară, asupra alimentului, dar mai ales, asupra organismului uman…
Pentru o mai bună înţelege, a acestui sens şi semnificaţii, în „Tratatul pentru Alimentaţia Naturală a OM-ului”, la capitolul coprespunzător, sunt prezentate extrasele cele mai elocvente, din diverse lucrări, mai mult sau mai puţin recente, din care noi prezentăm acum câteva scurte citate care, citite fiind, sperăm să incite la mai multă atenţie şi observaţie:
Există mii de varietăţi de seminţe recunoscute, dintre care, multe au fost moştenite din tată-n fiu de sute de ani. Dacă o anume varietate nu mai putea fi folosită, exista mereu altele care să o înlocuiască. Ele puteau fi rotite foarte uşor şi, de obicei se plantau mai multe soiuri în acelaşi timp.
Se ştia că similaritatea seminţelor este periculoasă. Dar un aspect la fel de important: seminţele de la plantele sănătoase puteau fi păstrate şi apoi utilizate în anul următor, ceea ce nu se poate face cu hibrizii! În marea lor majoritate, plantele hibridate sunt sterile.
Dacă, printr-o minune ele reuşesc să se reproducă, viabilitatea seminţelor scade foarte mult. Astfel că fermierii şi cultivatorii sunt nevoiţi să apeleze la companiile care comercializează seminţe; aceasta doar dacă nu reuşesc să descopere o companie de sminţe care mai vinde seminţe standard, ce se înmulţesc prin polenizare, în acest caz seminţele fiind luate de la o plantă matură şi folosite anul următor.
Există o explicaţie pentru faptul că seminţele standard sunt foarte greu de găsit. Pe 7 octombrie 1985, „The Virginian Pilot” publica următorul articol:
„Porumbul obţinut pe cale genetică este prima plantă căreia i-a fost acordată un patent. Decizia, ce aparţine Comisiei Statelor Unite, ar putea avea un impact major asupra industriei seminţelor de porumb evaluată la 3 miliarde de dolari pe an (nivelul anului 1985…).”
Într-un catalog al seminţelor nonhibride, „Inventarul seminţelor de grădină”, Kent Whealy afirmă:
„Legislaţia în domeniul patentării plantelor a contribuit la naşterea unui interes extraordinar din partea corporaţiilor multinaţionale pentru companiile de seminţe. În cursul primei săptămâni care a urmat aprobării legilor privind patentarea plantelor în Marea Britanie, o companie numită RHM a preluat 84 de societăţi care achiziţionează seminţe.
Shell Oil din Anglia a achiziţionat 56 de asemenea companii de la apariţia acestor legi. Royal Dutch Shell a devenit aproape peste noapte cea mai mare companie de seminţe şi produse agrochimice din lume.
În 1987 publicaţia „Reader’s Digest” a tras un semnal de alarmă într-un articol intitulat „S.O.S. – Salvaţi Seminţele”. Articolul avea o tentă ştiinţifică şi se referea la opera lui Kent Whealy. (…)
Cu mult înainte de publicarea cărţii „Seminţele schimbării”, doctorul Wolf D. Storl a scris „Cultura şi Horticultura”, în care îşi exprima temerea:
„Consecinţele pierderii plasmei de la seminţele tradiţionale sunt uluitoare, dacă ne gândim că, pe parcursul unei generaţii, oamenii ar putea pierde cheia sistemului evolutiv alimentar – în numele progresului.
Pentru dezvoltarea plasmei pierdute a fost nevoie de munca a generaţii întregi de fermieri şi grădinari. Toate acestea au fost aruncate, deoarece nu puteau fi adaptate la producţia automatizată.
Uniformizarea cauzată de agroafaceri, unde hibrizii sunt selectaţi doar pe una sau două caracteristici, duce la o bază genetică foarte săracă pentru plantele alimentare.”
Seminţele hibride sunt „construite” din genele şi stocul de plante deja existent, explică Ausubel.
„Nimeni nu a reuşit încă să creeze o genă nouă (anii 1990). Acest tip de cultivare contribuie la apariţia mai multor varietăţi, dar nu şi la dezvoltarea diversităţii. În prezent mai există doar 150 de plante alimentare, şi numai 20 dintre acestea produc 90% din necesarul nostru de hrană. 9 sunt folosite pe scară largă şi formează trei sferturi din dieta umană. Dintre acestea, doar trei – orezul, porumbul şi grâul – reprezintă jumătate.”
În 1993, Uniunea Savanţilor Preocupaţi a făcut cercetări în ceea ce priveşte interesul pentru ingineria genetică şi biotehnologia agricolă. Articolul care a rezultat se intitulează „Biotehnologia este o primejdie sau o şansă pentru mediul înconjurător?”.
Iar răspunsul se află în aceste fragmente:
Savanţii au transferat hormonii de creştere de la vaci pentru a produce un peşte care să se dezvolte rapid, dar au plasat crescătoriile piscicole într-o zonă de câmpie, iar o eventuală evadare a unui exemplar ar fi putut duce la o decimare a peştilor autohtoni.
Recoltele programate să fie imune la viruşi ar putea să contribuie la crearea unor noi specii de microbi care să provoace mari pagube plantaţiilor agricole.
Rezistenţa la erbicide şi pesticide s-ar putea răspândi, ceea ce ar face ca procedurile de control chimic să fie din ce în ce mai dificile şi mai costisitoare.
Iar plantele create pentru a neutraliza substanţele cu un potenţial toxic ar putea avea efecte neaşteptate, cum ar fi otrăvirea păsărilor care se hrănesc cu seminţele lor.
Este, de asemenea, posibil ca noile gene să ajungă şi la plantele sălbatice, dând naştere la noi soiuri de seminţe ale căror proprietăţi «contagioase» ar putea afecta negativ ceea ce a mai rămas din diversitatea biologică iniţială a Americii de Nord.
Această realitate este exacerbată de faptul că fondurile pentru biotehnologia genetică provin de la companiile chimice.
Monsanto, DuPont şi Ciba-Geigy doresc să poată vinde mai multe pesticide şi erbicide, astfel că dezvoltă şi încearcă să comercializeze plante care pot supravieţui tratamentului cu aceste produse chimice.
Marile companii industriale sunt mai preocupate de planurile de vânzări decât de efectele adverse asupra fermierilor, consumatorilor şi mediului.”
În numărul din luna iunie 1996 al publicaţiei „Earth Change Report”, Scallion arăta:
„În luna martie, «New England Journal of Medicine» semnala că o genă de la nucile din Brazilia care fusese transferată în soia, îi conferise acesteia şi un efect alergenic.
Cum rămâne atunci cu agenţii alergenici mai puţin cunoscuţi la care însă mulţi oameni sunt sensibili?…
Apoi nu trebuie să uităm nici de ameninţarea superburuienilor. Pare aproape comic – armate de grădinari luptându-se cu o buruiană mai rezistentă decât de obicei la chimicale, din cauza unui accident de inginerie genetică.
Dar implicaţiile pot fi enorme. Savanţii din Danemarca au încrucişat o plantă, proiectată pentru a rezista la erbicide, cu una dintre rubedeniile sale, şi anume buruiana. Apoi au altoit hibridul cu o formă sălbatică a acestei buruieni.
Au descoperit că rezistenţa la erbicide se transmitea următoarei generaţii de plante sălbatice, după cum se arată în publicaţia «Scientific American». Aceasta înseamnă că genele s-ar putea răspândi şi ar fi foarte greu de găsit şi controlat.
În ciuda acestor descoperiri, Departamentul pentru Agricultură a Statelor Unite a propus simplificarea procedurilor de aprobare necesare companiilor care doresc să testeze pe câmpuri recoltele obţinute pe cale genetică…” (72)
Acum, la finalul subiectului, ne-am propus să răspundem, în mod direct şi neconvenţional, la întrebarea pe care, orice tehnolog modern sau „iubitor al ştiinţei şi tehnicii moderne”, o va pune cu bună-credinţă: de ce NU OMG-uri ?
Dincolo de orice explicaţii ştiinţifice, mai mult sau mai puţin detaliate, esenţa răspunsului nostru ar putea suna în felul următor: în condiţiile în care recomandăm călduros (sau răcoros, în funcţie de sezon) eliberarea de dizarmonia hranei moarte, pentru pătrunderea în armonia alimentaţiei cu „lumină”, fără eforturi sau forţări, ci doar lăsând corpul, dorinţa şi sentimentul în Voia Vieţii, a Undei de Lumină, a Naturii însăşi – atunci, în mod evident, aceeaşi atitudine o recomandăm şi în cazul OMG-urilor.
Astfel că, să lăsăm Inteligenţa Naturii (şi nu doar a materiei) să-şi desfăşoare Forţa creatoare, exprimată prin Mutaţia Genetică Naturală – una a fiecărei clipe…
Atunci putem spune cu încredere, poate chiar cu credinţă, că fiinţa umană – care încă se crede a manipula materia, energia şi informaţia genetică – începe să iasă din orbirea propriei automanipulări, eliberându-se de orgolii, egoisme şi alte decadente „-isme”, pentru „întruparea” OM-ului (precum fluturele din crisalidă)!
În acest fel, OM-ul îşi regăseşte Sensul: de la Manipularea multiplelor planuri (şi, în primul rând, a lui însuşi), el revine pe drumul Re-Cunoaşterii – prin Mutaţia Genetică Naturală a fiecărei Clipe, spre TransMutaţia Spirituală Eternă…
Produsele de sinteză şi prelucrare CHIMICĂ industrială
În privinţa acestui tip de produse, s-au făcut deseori referiri, pe parcursul prezentării noastre. Acest subiect, al nocivităţii acestor factori, este conştientizat tot mai mult, fiind abordat, uneori bine sistematizat, atât în mass-media, cât şi în tratatele medicale de toxicologie şi igienă a alimentaţiei.
De aceea, în continuare, vom realiza doar o trecere în revistă a acestora, fără a insista în mod special asupra vreunui grup de produse din această categorie.
Astfel, putem clasifica substanţele de sinteză şi prelucrare chimică industrială, ce pătrund în organism, în trei mari categorii.
Iată o prezentare cât mai schematică a acestora:
A. Conservanţi alimentari:
1. Conservanţi fizici:
- Prin congelare, cu scăderea marcată a temperaturii şi cu distrugerea structurilor tisulare;
- Prin deshidratare – creşterea temperaturii (prin tratamente termice intensive);
- Prin radiaţii ultraviolete;
- Prin afumare (se formează HPA).
2. Conservanţi chimici:
- Acidifierea cu acid acetic glacial (oţet sintetic);
- Sărarea cu clorură de sodiu (NaCl);
- Zahararea cu zahăr rafinat.
3. Conservanţi sintetici – ce utilizează diferite substanţe chimice obţinute prin sinteză chimică industrială:
- Substanţe ce se opun modificărilor biologice (antiseptice, antibiotice şi antigerminative);
- Substanţe care se opun acţiunii oxigenului (antioxidanţi sintetici, chelatori);
- Substanţe care se opun modificărilor fizice (lianţi, emulgatori, stabilizatori, spărgători de spumă, anticristalizanţi etc.).
B. Aditivi şi adjuvanţi alimentari:
- Conservanţi sintetici – prezentaţi anterior;
- Coloranţi alimentari de sinteză;
- Aromatizanţi sintetici ;
- Edulcoranţi (îndulcitori) sintetici, de tipul zaharinei şi aspartamului.
C. Produse denaturante utilizate de agricultura chimică, intensivă:
- Concentrate proteice pentru animale obţinute din carcase de animale;
- Antibiotice pentru animale şi plante;
- Hormoni de creştere pentru animale şi plante;
- Îngrăşăminte chimice de sinteză;
- Pesticide:
- Insecticide;
- Fungicide;
- Erbicide;
- Acaricide;
- Nematocide;
- Rodenticide.
Despre toate aceste elemente ale chimiei de sinteză, lucrurile stau foarte clar din perspectiva Alimentaţiei Naturale: prin tratamentele termice şi chimice, din cadrul procesării industriale, aceste produse (compuşi chimici, substanţe chimice pure, asemenea celor din deja celebrul „borcan al chimiştilor”) devin racemice, cu predominanţă dextrogiră.
Pentru relevanţa susţinerii ideii de mai sus, este suficient să ne remintim doar de exemplul thalidomidei, medicament sintetic, recunoscut a avea efect toxic (tocmai datorită racemizării soluţiei, obţinută industrial).
Practic, toate substanţele enumerate mai sus, se obţin în combinate chimice. Acest proces de „chimizare“ a alimentaţiei a ajuns, în acest fel, la suprema sa exprimare.
De aceea, poate, în ultimul timp se observă, tot mai frecvent, tendinţa unei abordări cât mai naturale – cel puţin din această perspectivă – a conservanţilor, coloranţilor, a aditivilor şi adjuvanţilor de tot felul.
Cel puţin în privinţa substanţelor folosite în agricultură, tendinţa este clară, mai ales în Occident, unde alimentele obţinute în sistem de agricultură intensivă – din îngrăşăminte chimice de sinteză, pesticide şi alţi „ajutători” sintetici de creştere – sunt tot mai marginalizate, tendinţa către utilizarea alimentelor „ecologice”, fiind cât se poate de clară.
Chiar şi la acest nivel, al agriculturii ecologice sau biologice, avantajele pentru sănătate încă nu sunt foarte clar percepute la noi în ţară, existând discuţii controversate în acest sens.
Însă, devine tot mai evident, cel puţin prin prisma teoriei alimentaţiei naturale, că moleculele sintetizate, dextrogirizate (deci, denaturate în urma proceselor tehnologice industriale), au o acţiune puternic negativă asupra organismelor vegetale şi animale, tratate în acest fel.
Dar despre aceste efecte, mai puţin cunoscute, ne vorbesc pe larg manualele de medicină naturală.
Înainte de a prezenta aceste aspecte, să amintim câteva efecte negative ale unui conservant şi „aromatizant”, larg utilizat de fiecare „consumator” de hrană tradiţională – sarea de bucătărie sau clorura de sodiu, alături de alte substanţe conservante, de tipul glutamatului sodic.
Asemenea aspecte sunt evidenţiate, atât în lucrarea, deja amintită, aDr. med. D. Ornish, „Revoluţie în terapia bolilor de inimă”, cât şi în diverse alte lucrări de promovare a naturopatiei:
Rezultatele unor cercetări mai recente arată că alte forme de sodiu, ca hipercarbonatul de sodiu (praf de copt) sau glutamatul au, chiar la persoanele sensibile la sare, o influenţă mică asupra presiunii sanguine.
După cum se vede, nu sodiul, ci clorura de sodiu este răufăcătorul.
Glutamatul de sodiu, care este folosit frecvent pentru potenţarea gustului poate avea însă alte efecte nocive, nu nemijlocit asupra inimii, ci asupra sănătăţii dvs. în general.
Cum rezultă din unele studii, glutamatul este cauza aşa-zisului sindrom al restaurantelor chinezeşti: eriteme de scurtă durată, bufeuri, transpiraţie, toropeală, sau dureri de cap, de care suferă 15-25% din vizitatorii restauranteor chinezeşti după consumarea de mâncăruri cu conţinut de glutamat.
Mult mai îngrozitoare este totuşi o altă informaţie referitoare la efectele aminoacidului glutamat: consumat în cantităţi mari, poate vătăma creierul.
Alte studii ale Dr. John Olney de la „Washington University” şi Dr. Dennis Choi de la „Stanford University” au arătat că glutamatul de sodiu a provocat, la animale, vătămări ale creierului, deşi acest lucru nu a putut fi confirmat prin alte studii. (32)
Sarea marină are în compoziţie aproximativ 100 de elemente, sarea de bucătărie numai două. Unul din cele două elemente este o adevărată otravă: clorul. El are o mare concentrare în sarea de bucătărie încât un pahar de soluţie concentrată de sare poate omorî un om.
După această introducere, referitoare la sarea de bucătărie, în continuare, vom observa consecinţele nocive ale utilizării substanţelor chimice, care stau la baza agriculturii „moderne” – în fapt, o agricultură chimizată şi denaturată (ca şi tratamentele termice ale alimentelor obţinute din aceasta).
Acest aspect ne este pe larg prezentat şi argumentat de un foarte bun specialist al domeniului, Dr. biol. Petre Papacostea.
Acest deosebit specialist – al „Agriculturii pentru Viaţă”, asemenea cu tipul de Medicină promovat aici – ne prezintă un model alternativ de abordare a agriculturii, în paginile Manualului de „Medicină Naturistă”, de sub redacţia Dr. Pavel Chirilă.
În „Tratatul pentru Alimentaţia Naturală a OM-ului” sunt oferite lungi extrase (pagini întregi) din materialul acestui deosebit specialist Dr. biol. Petre Papacostea, din care noi, acum, prezentăm câteva scurte extrase:
În secolul al XVIII are loc o mare cotitură.
Între anii 1730-1738 se elaborează sistemul de asolament Norfolk, iar extinderea sa ulterioară a permis creşterea producţiei de grâu de 2,5 ori.
Această creştere a producţiei cu 250% demonstra în mod clar că în natură există conexiuni ale asociaţiilor vegetale naturale pe care agricultura empirică de până atunci le suspendase sau nu le organizase, dar care pot deveni funcţionale printr-o organizare mai juducioasă a proceselor de producţie.
Prin asolamentul Norfolk se organizau pur şi simplu canale noi de circulaţie a informaţiei biologice, a energiei şi substanţelor. Resorturi ascunse ale sistemului cuprinzând ca subsisteme solul, planta, animalul şi omul, existente în stare potenţială erau brusc activate şi revigorate.
Se pusese în funcţie o lege biologică de integrare, chiar dacă acest lucru nu a fost pe deplin conştientizat, ci numai intuit.
Un al doilea moment important asupra căruia ne oprim este fundamentarea utilizării îngrăşămintelor chimice de către Justus von Liebig , un mare chimist şi un mare om de ştiinţă înzestrat cu conştiinţă socială, ceea ce i-a permis ca după ce şi-a cristalizat concepţia agrochimică, publicată în prima ediţie a lucrării sale de bază privind utilizarea chimiei în agricultură, să înceapă a observa şi să ia cunoştinţă de efectele produse de îngrăşămintele chimice.
Conştientizarea efectelor negative ale acestora a mers atât de departe, încât el a ajuns să afirme spre sfârşitul vieţii că îngrăşămintele azotate nu trebuie niciodată folosite.
El a publicat cinci ediţii ale lucrării sale de bază.
În mod regretabil, agrochimiştii nu citează însă nici în prezent decât prima sa ediţie, pe care îşi elaborează concepţiile care stau la baza agriculturii chimizate.
Îngrăşămintele chimice destinate a asigura în primul rând aprovizionarea plantelor cu azot, fosfor şi potasiu prezentau anumite avantaje din care cele mai importante sunt o creştere rapidă a producţiilor vegetale şi o reducere a muncii de aplicare pe teren, deoarece în locul celor câteva zeci de tone de gunoi de grajd se aplică numai câteva sute de kilograme de îngrăşăminte chimice la hectar.
În timp însă s-au înregistrat efecte negative care au alarmat încă din secolul trecut pe cei care îmbrăţişau nu numai aspectele pur economice, ci ansamblul problemelor. În prezent putem enumera pe scurt dezavantajele folosirii îngrăşămintelor chimice:
- slăbirea rezistenţei plantelor la agresiunile agenţilor patogeni şi a dăunătorilor, necesitând găsirea de substanţe toxice pentru a asigura protecţia lor ;
- scăderea capacităţii de păstrare în depozit, adesea înregistrându-se pierderi mari la această fază şi din nou utilizarea de substanţe care să împiedice dezvoltarea mucegaiurilor, dăunătorilor etc. ;
- alterarea sau pierderea însuşirilor organoleptice ( fructe fade, produse cu gust neplăcut) ;
- pierderea unor însuşiri caracteristice cum este aptitudinea pentru panificaţie a făinii de grâu.
Efectul cel mai grav însă constă în alterarea solurilor, care, pierzându-şi structura, sunt supuse eroziunii mai mult sau mai puţin accelerate, apar diverse fenomene negative ca sărăturarea, acidifierea, excesul de umiditate.
La acestea se adaugă compactarea care face imposibilă circulaţia prin sol a animalelor care contribuie la afânarea şi omogenizarea solului (râme, insecte etc.).
„Fertilizarea” cu îngrăşăminte chimice duce la pierderea fertilităţii solului.
Din această cauză trebuie avută clar în vedere deosebirea de conţinut ale noţiunilor de productivitate şi fertilitate a solurilor.
Productivitatea poate fi mărită cu îngrăşăminte chimice (de exemplu, nisipuri absolut nefertile pot deveni productive), fertilitatea este însă rezultanta funcţionării reţelei complexe de procese pedogenetice care sunt de natură bio-fizico-chimică, desfăşurate însă sub semnul vieţii din sol care le reglează.
În prezent dispunem de o bază teoretică solidă care permite să înţelegem cu claritate care este mecanismul bunăstării ecologice şi care este sursa generatoare de boală în biosferă, legată de agricultură. Cheia ne-o oferă teoria materiei biostructurate a lui Macovschi ( 1972).
Solul viu este alcătuit din:
- coloizi organici şi minerali specifici cu suprafaţă activă mare, care tind să se asocieze în particule complexe, formînd reţele şi pelicule prin ochiurile căreia sau în jurul cărora circulă ;
- soluţia solului care conţine diferite molecule, atomi, ioni complecşi.
Între materia coloidală şi soluţia acestuia există un echilibru dinamic guvernat, la solurile fertile, sănătoase de materia coloidală.
Când se favorizează o pseudofertilitate prin îmbogăţirea artificială a soluţiei solului cu elemente nutritive pentru plantă, solul se îmbolnăveşte şi devine sediul unor procese care, alterând fracţia coloidală organo-minerală, antrenează toată gama de fenomene care duc la moartea solului.
Expresia poate să pară nepotrivită, dar dacă ţinem seama că pe un sol sărăturat plantele devin din în ce mai rare, dacă ne gândim la solurile spulberate de vânturi în S.U.A. în anul 1934 de pe o suprafaţă enormă, fiind compromise mai multe milioane de hectare (Dorst 1970), atunci vom intui mai uşor că asemenea expresii corespund unei realităţi
Paralelismul constatat între stuctura materiei vii şi aceea a solului viu nu este o apropiere forţată, un rezultat al fanteziei, ci este o realitate funcţională care se traduce prin coordonări complexe în cadrul sistemului sol- plantă.
Aceasta se verifică prin faptul că orice măsură agrotehnică care defavorizează materiile coloidale din sol se repercutează şi în calitatea plantei prin alterarea materiei biostructurate.
Exemplul cel mai tipic este utilizarea îngrăşămintelor chimice cu azot solubil, care determină în sol degradarea humusului, iar în plantă scăderea relativă a conţinutului de proteină pură, de celuloză, de polimeri în general pe de o parte, iar pe de altă parte, creşterea cantităţii de aminoacizi liberi şi de compuşi azotaţi minerali, precum şi creşterea cantităţii de zaharuri reducătoare, toţi aceşti compuşi aflându-se în soluţia cu structură moleculară din celule şi din jurul celulelor.
Putem spune că se înmulţesc pietrele de construcţie izolate în defavoarea construcţiei însăşi.
La rândul lor, plantele care au asemenea caracteristici devin cauza unor alterări fiziologice în organismul consumatorilor animali.
Astfel, pe lângă creşterea considerabilă a numărului animalelor sterile sau care avortează spontan, s-a putut stabili că la vaci care au păscut pa pajişti îngrăşăte cu doze mari de azotat de amoniu ( 300-400kg/ha) se modifică în sânge proporţia de methemoglobină care creşte de la 7-8% la vacile martor, care au păscut pe o pajişte neîngrăşată, până la 28-36% valoarea medie fiind de 30-32%(Vasu, 1986).
Există, deci, o continuitate şi o interdependenţă între toate nivelurile biosferei.
Agricultura chimizată s-a interesat totdeauna de diferite aspecte biologice, dar le-a tratat ca pe nişte detalii , de cele mai multe ori disparate.
De aici, o incapacitate vădită de a ajunge la un sistem de tehnologii integrate şi integratoare. (…)
Căci evoluţia viitoare a lumii trebuie să se facă spre o lume în care legea să nu fie supravieţuirea ci supervieţuirea, adică trăirea fiecărui aspect al vieţii bio-psiho-sociale la nivelul calitativ maxim posibil într-o organizare armonioasă, etică şi echitabilă (Florea,Culea,1974).
Organizarea unei „bioferme” implică armonizarea celor patru niveluri ale biosferei în cadrul ei, din care cauză o biofermă perfectă are atât sector de producţie vegetală care asigură hrana pentru oameni şi animale, cât şi sector de producţie animală.
Acesta din urmă asigură, la rândul său, materia primă pentru producerea îngrăşământului organic încorporat solului, precum şi unele alimente specifice: lapte, ouă.
Omul, care este obligat să dezvolte nu numai o ştiinţă ecologică, ci şi o conştiinţă ecologică, este organizatorul acestui fragment de biosferă din care, până la urmă, trebuie exclusă orice urmă de chimizare.
Din acest punct de vedere, fiecare biofermă este un unicat, purtând amprenta celui care o organizează, căci agricultura biologică este un sistem continuu perfectibil şi adaptabil; ea este agricultura unei epoci în care fiecare om trebuie să se dezvolte ca personalitate activă şi responsabilă.
Preparatele biodinamice sunt eficiente datorită caracterului lor informaţional. Ele organizează ambianţa prin radiaţie specifică.
Preparatele biodinamice au la bază unele plante medicinale, gunoi de vaci şi cuarţ.
Eficienţa mare a lor stă în procedeele care stau la baza obţinerii lor, procedee prin care straturile amintite se încarcă cu energii cosmice acţionând în procesele potasiului şi azotului (coada şoricelului), fierului (urzica vie), calciului (muşeţelului), siliciului şi potasiului (păpădia), fosforului (odoleanul) etc.
Toate preparatele amintite introduse în cantităţi extrem de mici în grămada cu compost sau stropite pe sol sau plante, dirijează procesele din aceste diferite substraturi, astfel încât în final se obţin produse vegetale cu adevărat superioare. (1)
Am lăsat textul Dr. biol. Petre Papacostea să se desfăşoare firesc şi în continuitate, fără intervenţii sau alte comentarii.
Căci acestea ar fi de prisos în faţa textului unui biolog român ce, încă înainte de 1990, expunea la modul simplu, dar tranşant, imaginea reală a adevăratei agriculturi, cea biologică.
Aspectul cel mai inedit al abordării acestuia, rezultă din propriile sale concluzii finale, în care se recunoaşte posibilitatea reală ca, pornind de la agricultura biologică (şi, implicit, Alimentaţia Naturală), entitatea umană să-şi regăsească propria sa identitate de fiinţă spirituală – care aparţine, ca structură intimă, dimensiunii Viului, a energiei organice, organizatoare şi Creatoare !
Iată o concluzie de-a dreptul „metafizică”, pornind de la elemente iniţial fizice, ştiinţifice, teoretice…
Asemenea date ne oferă sensul practic al practicii şi al trăirii în Sensul Vieţii, prin Alimentaţia Naturală, având ca reper deosebit, agricultura biologică.